Luna-şi arunca mereu lumina asupra satului în acele seri târzii de sâmbătă, căci
sâmbăta contemplam totdeauna cerul, zăcând acolo până la ivirea ecoului biblic
al dimineţilor de duminică. Vedeam Carul Mare, vedeam Carul Mic, Luceafărul...
Le distingeam perfect în puzderia de stele. Tata mă învăţase de mică să le
recunosc. Desigur, acestea erau singurele constelaţii pe care le ştia, dar nu conta. Pentru mine era oricum un erou. Ştia asta. Mă întindeam încurajată pe pajiştea verde, lângă
el. La picioarele noastre stătea întotdeauna un câine; uneori era alb, alteori
negru, alteori avea toate nuanţele de gri şi maro. Ei erau singurii care se
schimbau odată cu anii. Tata înfunda pentru două-trei minute aerul răcoros şi
proaspăt al serii cu fum de ţigară. Nu-mi plăcea, dar era un discomfort ce
oferea momentului ceva unic, ca într-un ritual.
Cerul e întreaga mea
copilărie. Îl vedeam doar o dată pe săptămână când mergeam la bunici. Nu mi se părea o idee bună să-l privesc mereu,
să-l privesc singură de la etajul patru, ciopârţit de colţurile înnegrite ale
blocurilor ce se iveau obraznic din stânga, din dreapta, din faţă, de peste
tot, aşa că nu mă uitam la el. Dar
tocmai acea îngrămădire de zile în care mă dezbrăcam de el şi îi uitam dulceaţa
făcea mai frumoasă întâlnirea noastră. Săbii de foc şi eroi mitici din cei mai furioşi
nu puteau despărţi trei capete de înaltul cerului.
Verdele
s-a dus. Pe câmpii mai cad, uneori, paşi de tată, fiică şi
căţel. Tată, deseori aş vrea să-ţi spun: „Loveşte-mi pajiştea cu coatele şi du-mi mai departe anotimpul. Să fie înstelat, rogu-te, căci mi-e pofta de-o
mângâiere cum numai ochii tăi de tată ce-au contemplat atât de frumos luna mi-o
pot da”. Şi-ai înţelege tot...
